„Citind cartea care o are drept autoare pe Olga de Pitray, fiica celebrei Contese de Segur, nu am putut să nu mă intreb retoric dacă mai există azi tineri care să aibă tăria de caracter, recunoștința, abnegația, curăția sufletească, empatia, altruismul, dar mai ales smerenia personajului principal al cărții. Îi mai învață cineva pe copii si pe tineri să prețuiască aceste virtuți? Mai au ei modele vii care să le întrupeze? Dacă da, unde și cum le pot întâlni? Cine le mai recomandă cărțile care să le insufle măcar modele ficționale, dacă nu biografii reale? Le vor citi cu interes și curiozitate, când literatura pentru copii și adolescenți din zilele noastre le propune un alt univers și promite emoții de altă intensitate și densitate? Se vor mai simți însuflețiți de personaje capabile să renunțe la puținul pe care îl primesc de la societate, doar ca să își păstreze demnitatea, integritatea morală, principiile și convingerile cele mai adânci?
Câți tineri sau adulți cunoașteți, care preferă un câștig mai mic sau acceptă să își piardă job-ul, doar pentru a fi ,,cavaler de duminică ” – adică un creștin care dă Cezarului ce este al Cezarului, însă dă și lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui? Eu cunosc puțini.
Ați întâlnit pe cineva care a renunțat la orice interes personal imediat și la orice bucurie personală de moment, în numele simțului datoriei și al recunoștinței celei mai adânci? Eu nu cunosc pe nimeni. Cum nu prea cunosc nici persoane întoarse pe calea Binelui, grație întâlnirii cu oameni care întrupează atât de evident Evanghelia Iubirii, cum se întâmplă în această carte cu familia lui Roland.
Cititorul de azi ar putea fi tentat foarte ușor să eticheteze acest gen de literatură, numind-o ,, idealistă”, ,, dulceagă”, ,,nerealistă”. Dar, dacă ne urmăm glasul conștiinței, e imposibil să nu vedem că izvorul de unde își trage seva și de unde isi ia puterea de modelare nu e altul decât Evanghelia, din care s-au hrănit atâtea generații de oameni. Ce ii face aparte pe aceștia? Fericirea pe care au descoperit-o când au găsit o Împărăție a demnității, neînchipuit de frumoasă, dincolo de suspine, de durere, de lipsuri, de boli, de nedreptate, de lacrimi, dincolo de ceea ce astăzi e doar sursă de frustrare. Ce au câștigat, părând în ochii multora niște nebuni (,,fraieri”), niște proști, niște creduli? Nici mai mult, nici mai puțin decât nemurirea.
Așadar, revin la falsa mea dilemă de la început: Oare mai avem nevoie de astfel de cărți și de asemenea modele umane? Cine să le recomande? Cine să le valorifice? Cine să le (mai) citească?”
Cosmina Tămaș
